În ajunul Zilei Independenței, TRIBUNA publică o serie de materiale cu genericul „35 de ani de Independență”. Igor Munteanu,cercetător în științe politice și guvernare, fost deputat și ambasador, a acceptat invitația noastră și a declarat următoarele: 

Republica Moldova – la 35 de ani

Ca pe un stat care și-a primit independența înainte de a fi pregătit pentru ea. În 1991 am adoptat, aproape peste noapte, însemnele unui stat virtual  – cu drapel, frontieră, guvern, președinte ales și loc rezervat la Adunarea Națiunilor Unite de la New York. Ne-a lipsit însă lucrul cel mai greu de dobândit – un stat care să transforme suveranitatea declarată în scut de legi pentru cetățenii săi.

De aici vine și principalul paradox al acestei aniversări de 35 de ani: Republica Moldova a fost independentă chiar și atunci când nu putea hotărî singură; democratică și unită, în anumite episoade istorice, care rămân și azi în memoria noastră colectivă ca simboluri naționale desăvârșite, dar care s-au alternat de prea multe ori cu trădări rușinoase, atunci când nu ne așteptam la ele, cu o inerție post-sovietică uluitoare și deprinderi sovietice chiar în interiorul administrației pe care am lăsat-o de capul ei. La Chișinău s-au schimbat multe guverne din 1991 până astăzi, au fluturat doctrine și alianțe de tot felul, păstrându-se uimitor de constante găștile fanariote, care au discreditat statul ca instituție, vorbind una și făcând cu totul altceva. La început am improvizat un stat nou pe scheletul rânduielilor sovietice și traumele unui război nedrept, declanșat de militarii Armatei a 14 (1991-1992). A urmat apoi contrareacția „agrariano-socialistă” și mai multe guverne de conjunctură până la criza din 1998 și revenirea PCRM la guvernare în 2001, cu ideea fixă a unei „verticale a puterii” ca în Rusia. Oamenii au protestat până când au trimis regimul Voronin la pensie.

După 2009/2010, cursul spre integrarea cu UE a devenit scopul central al guvernărilor AIE, dar tocmai sub steagul europenizării, grupuri meschine și extrem de cinice au capturat din nou statul, folosindu-l în propriile interese. Frauda bancară din 2014 nu a fost doar furtul banal al unui miliard de dolari. A fost momentul în care cetățeanul a aflat cât ne costă un stat care există doar pe hârtie, dar refuză să-și onoreze obligațiile. Oamenii au ieșit în stradă și au protestat până când au obținut schimbarea puterii. Nu pe mult timp. Din 2021, ideea europeană a fost din nou ridicată pe drapelul unui singur partid aflat la putere, dar și aici contextul local vine cu paradoxul său: Moldova știe mai bine unde vrea să ajungă decât cum să ajungă acolo. Ambiția aleargă în discursuri festiviste, iar administrația vine din urmă, gâfâind. Și aici, trebuie să recunosc că slăbiciunea noastră principală nu a fost niciodată sărăcia. O țară săracă se poate ridica din genunchi. Mai greu se ridică una în care loialitatea față de șef valorează mai mult decât priceperea, iar fiecare putere condamnă clientelismul celei precedente numai pentru a-l practica și mai abitir în numele conservării sale la putere.

La 35 de ani, Republica Moldova seamănă cu un om ajuns la maturitate, dar care încă trăiește la părinți, trăiește pe datorie și speră să se mute la casa lui, dar nu știe când. Drama acestei aniversări este legată de oamenii pe care i-am pierdut în emigrație. Cei care nu au mai reușit să vadă moldovenii fericiți la ei acasă. Se vede în distanța astronomică între nivelul de trai din Republica Moldova și țările cu care ne-am dori să ne comparăm și faptul că depindem atât de mult de bunăvoința altora în acest moment de cumpănă. Republica Moldova a supraviețuit — și aceasta nu este puțin. Dar, ca să parafrazez o zicală americană, supraviețuirea nu-i o strategie, este o amânare de plată pentru că întrebarea nu mai este dacă acest stat va rezista, ci dacă îl lăsăm să pretindă a funcționa haotic și în interesul unor caste de parvenți sau poate facem în sfârșit lucrurile corect pentru a-l face să funcționeze?

Cele mai mari realizări din acești ani

Aș numi trei, și niciuna nu este un eveniment — toate sunt schimbări structurale. Prima: supraviețuirea statului fără prăbușire și fără război civil generalizat. Ar putea să pară o observație nesemnificativă pentru cine nu compară Republica Moldova cu alte state post-sovietice. Am traversat consecințele unui război în anii 1991-1992 decis de Rusia și clientela sa militaro-industrială de la Tiraspol; am trecut prin colapsul economic și adaptările dureroase a reformelor inițiate între 1994 și 1998; am achitat costurile crizei financiare din 2009 și frauda bancară din 2013-2014, fără a pierde continuitatea instituțională și fără a luneca spre conflicte interetnice sau violențe de masă. Nu e puțin, dacă comparăm cu Georgia, care a trecut prin 3 războaie de agresiune și a pierdut 20% din teritoriu. Și în comparație cu Ucraina nu stăm mai rău, în acest moment, deși este aproape imposibil să prezicem cum se va încheia războiul.

A doua: desprinderea energetică. Trecerea de la dependența de un singur furnizor la interconectarea reală cu piața UE (și România) este, probabil, cea mai consistentă recuperare de suveranitate din ultimii 35 de ani. Multă vreme am discutat despre independență în termeni simbolici, în timp ce ea se decidea, de fapt, într-o stație de compresoare.

A treia: ancorarea instituțională europeană. Aici avem, în sfârșit, un calendar și niște instrumente care pot oferi indicatori verificabili – avem statut de candidat pentru aderare recunoscut în 2022, deschiderea formală a negocierilor în 2024, finalizarea procedurii de screening în 2025 și deschiderea primului Cluster „Fundamentals” la 15 iunie 2026 și a Clusterului 6 la 14 iulie 2026. Asta vorbește despre faptul că procesul de aderare la UE nu mai este doar o aspirație, ci un proces cu obligații datate.

Aș adăuga o precizare esențială pentru un interviu aniversar: aceste rezultate nu pot fi meritul solitar al unui singur partid. Ele sunt un aliaj între presiunea societății, munca și remitențele diasporei, insistența partenerilor externi și, în cele din urmă, transpirația guvernelor, care s-au aflat în serviciul interesului național. Putea fi mai bine, putea fi mai rău? Cu siguranță – dar nu avem cum să dăm timpul înapoi.

Cele mai mari provocări. Lucruri ce dezbină societatea

Demografia este în acest moment o problemă de ordin existențial pentru Republica Moldova. Administrăm un stat proiectat pentru o populație pe care nu o mai avem. Toate politicile publice — pensii, școli, spitale, apărare, absorbție de fonduri — sunt calibrate pe o realitate demografică inexistentă, o populație îmbătrânită și o administrație cu foarte multe inhibiții și lacune.

A doua provocare uriașă este calitatea statului, iar aici trebuie spus lucrurilor pe nume. Promovarea sistematică a incompetenței în administrație și înlocuirea calităților profesionale cu loialitatea partizană nu sunt un banal defect de moravuri politice, ci par să reprezinte o politică publică care caracterizează guvernarea PAS. Niciodată această hemoragie de oameni competenți nu a otrăvit mecanismele responsabilității publice atât de mult ca în acest moment! Datorită controlului clientelar exercitat asupra presei, ani în șir, nu s-a vorbit de concursuri formale cu rezultat prestabilit, directori „cu statut temporar”, numiți politic, consilii de administrație ca simple „buzunare” extinse ale partidului aflat la guvernare, criterii de selecție redactate pe măsura persoanei alese din numele PAS. Costurile sunt imense. Administrația de stat a încetat să reprezinte interesul public, punându-se în serviciul interesului corporativ al unui singur partid. Drept urmare – avem instituții decapitate de competență și control public, avem fonduri europene care se asimilează extrem de greu, avem investiții străine care părăsesc economia și licitații atacate în instanță, avem instituții care nu pot scrie o notă de fundamentare fără consultanță externă, excesiv de influentă pentru rolul său temporar și limitat în timp. Episodul MoldATSA, care a precedat demisia premierului Alexandru Munteanu după doar 8 luni de mandat, nu ar trebui citit ca scandal, ci ca simptom al unui sistem antidemocratic. O întreprindere strategică, un director ale cărui date din CV au fost contestate public, angajări cu rezonanță de rudenie — toate acestea nu sunt accidente individuale, deputați care decid prin trafic de influență cine va ocupa funcția unei întreprinderi strategice, fără a purta niciun fel de răspundere pentru abuzurile sale. Trei guverne în mai puțin de 2 ani și un cabinet investit la 21 iulie 2026 cu 53 de voturi arată proporțiile unei crize politice, care calcă în picioare legile fundamentale ale statului de dragul conservării puterii sale. Ce divizează societatea? Aș reformula întrebarea. Nu cred că ar trebui să repetăm mecanic discursul propagandistic după care diviziunile în societate sunt pe linia ” Est–Vest ”, mai ales între cei care au acces la bunurile civilizației moderne și cei care sunt excluși din această civilizație. Există o Moldovă conectată, în temei urbană, cu acces la piața europeană, la digitalizare (IT), la mobilitate, și o Moldovă a ”pierzătorilor”: un spațiu rural, îmbătrânit, cu venituri extrem de mici, sub coșul minim de viață. Clivajul „geopolitic” este, în bună măsură, limbajul în care se exprimă o frustrare socială și teritorială. Peste el se suprapune un clivaj cultural — oameni care trăiesc în ecosisteme mediatice complet separate, lingvistice și identitare, inclusiv în Găgăuzia și pe malul stâng al Nistrului, dar chiar și în anumite regiuni (Taraclia, Bălți, Edineț și Ocnița) în care există diferențe structurale față de tot ce sărbătorim zilele astea în Republica Moldova. Dar acestea sunt, după cum bine înțelegeți, efecte, nu cauze. Cauza este distribuția inegală a costurilor tranziției și un stat capturat de grupuri care resping competența din rațiuni de conservare a puterii și de adversitate față de competiția sănătoasă.

Republica Moldova peste 10 ani

Nu fac profeții, categoric, din acest motiv vă propun trei scenarii și o variabilă care le decide.

Reperul factual este calendarul politic asumat de actualul Guvern: finalizarea negocierilor și pregătirea semnării Tratatului de aderare la UE până la finele anului 2028. Cu ratificările necesare, aderarea formală ar putea deveni plauzibilă la începutul anilor ’30 — deci în orizontul acestei întrebări. Această proiecție nu depinde nicidecum doar de intențiile anunțate de Chișinău, ci de o multitudine de calcule politice, geopolitice și contextuale, nu în ultimul rând, e rezultatul unor alegeri critice în interiorul celor 6 state, care se văd în calitate de forță de tracțiune primară a unei UE recalibrate politic.

Scenariul întâi — stat membru sau în proces de ratificare, cu fundamentele interiorizate. Aici ar trebui să înțelegem că UE va dori din partea Republicii Moldova nu doar o legislație transpusă formal, ci existența unor instituții care aplică regulile și când nimeni nu se uită. Și nicio o scuză externă nu ajută.

Scenariul al doilea — „candidatul etern”. Aliniere tehnică impecabilă pe hârtie, instituții goale pe dinăuntru, plus oboseală de extindere la Bruxelles și pierderea interesului pentru „școlarul silitor” în care pozează (uneori) Chișinăul. Este scenariul cel mai probabil dacă tratăm aderarea ca exercițiu de bifat capitole. La aceste descrieri ar trebui să adăugăm apropierea implacabilă a unor alegeri.

Scenariul al treilea — destabilizare regională, determinată de evoluția (imposibil de anticipat) a războiului din Ucraina și de arhitectura de securitate care va rezulta din el.

Variabila care decide ce fel de scenarii ni se vor potrivi viitorului previzibil nu se află doar la Bruxelles. Se află în capacitatea administrativă și în modul în care selectăm oamenii care conduc statul. În aroganța cu care „aleșii” consumă stridii la ședința de vot a noului guvern, la schemele de corupție și trafic de influență care erodează orice legitimitate câștigată anterior. Aderarea nu se mai cumpără cu bilete „în alb” de la Macron ori Schultz ori Nicușori, se câștigă pe șantierele de lucru a economiei reale, în primăriile amalgamate forțat de PAS sau în ministerele în care cineva trebuie să scrie corect un caiet de sarcini pentru licitații publice. Dacă în următorii 3 ani nu reprofesionalizăm funcția publică, cu recrutări competitive și salarii adecvate, care să asigure funcției publice prestigiu și autoritate profesională în afara ciclurilor electorale, niciun scenariu legat de aderarea la UE nu este fezabil.

Și o observație pe care evităm să o formulăm: aderarea va forța o decizie asupra populației din stânga Nistrului, care a trăit în ultimii 35 ani sub teroarea unui regim de ocupație. Am amânat 35 de ani o politică de stat care să reflecte obligațiile Republicii Moldova în raport cu acești cetățeni, oferindu-le beneficii și audiență liderilor separatiști, ca și în bancul în care „unii hrănesc crocodilii în speranța că vor fi mâncați ultimii”. Cel mai probabil vom putea adera la UE cu un aranjament de aplicare diferențiată a obligațiilor comunitare (acquis-ul comunitar), nu cu o problemă rezolvată. Ori poate nu, dacă există evoluții neașteptate pe frontul luptelor ruso-ucrainene. Totuși, este înțelegp să ne pregătim de mai multe scenarii decât să-l descoperim în ultimul an de negocieri.

Trei-cinci lucruri cu care mă mândresc

Cu siguranță, Republica Moldova este un stat în care guvernele s-au schimbat prin vot, repetat. Niciodată prin lovituri de stat. Uneori prin răsturnarea unor guverne care capturaseră statul. În spațiul post-sovietic, asemenea modele de tranziție sunt mai degrabă excepționale, nu regula, și aceasta e cu siguranță o realizare colectivă cea mai subestimată.

Republica Moldova este al doilea stat românesc. Am reușit să păstrăm ceea ce regimul sovietic a încercat să anihileze sistematic, de la interzicerea alfabetului și a numelui limbii până la introducerea unei administrații loiale centrului imperial și intereselor rusești. Avem de întreprins pașii necesari pentru ca România să fie mai mult decât un vecin prietenos într-un proiect al spațiilor comune integrate și a reunificări pentru care peste 40% din cetățenii Republicii Moldova sunt dispuși să contribuie solidar.

Moldova are o populație cu un grad de mobilitate globală foarte înalt. Putem spune că suntem o națiune transnațională. Diaspora nu este o pierdere pură; este al doilea plămân al acestei economii și, tot mai des, canalul prin care intră competență, capital și standarde.

Moldova este un laborator european de reziliență. Foarte puține societăți de această dimensiune au fost supuse unei presiuni informaționale și electorale atât de intense și au rezistat. Experiența noastră este studiată acum în capitale mult mai mari.

Moldova reprezintă un potențial agricol excepțional. Dar, nevalorificat suficient. Producția agricolă raportată la suprafața limitată a sa, dar și produsele excepționale — vinurile, cernoziomul, pivnițele de la Cricova și „Mileștii Mici, avantajele competitive în IT și adaptabilitatea oamenilor săi — sunt avantaje excelente și nu doar ca atracții turistice, ci ca dovezi de continuitate istorică. Aceste avantaje trebuie să devină cheia concurențiabilității noastre pe o piață europeană în schimbări profunde și rapide.

Mesaj la 35 de ani de Independență

Roger Brubacker spunea că națiunea este un referendum de fiecare zi. Tot așa, celebrarea independenței nu este o simplă dată în calendar, ci o potențialitate de a răspunde agendei cetățenilor acestui stat. Un stat este independent în măsura în care poate produce, inova, judeca și se poate apăra singur contra adversităților istoriei — restul este ceremonie. Iar un stat își merită independența în măsura în care își alege oamenii de stat după ceea ce știu să facă, nu după cui îi sunt loiali. Acesta ar trebui să fie angajamentul aniversar al celor 35 ani sărbătoriți: nu un nou prilej de PR politic, ci un concurs corect, un funcționar competent păstrat în post și o promovare făcută pe merit. Acest stat trebuie să-și respecte oamenii, pe toți fără excepție și să-și strunească elitele care adeseori se confundă cu statul. Treizeci și cinci de ani este vârsta la care un stat nu mai poate invoca tinerețea drept scuză.

La mulți ani, Republica Moldova!