Una dintre cele mai frecvente confuzii din practica insolvabilității nu ține de proceduri complicate, ci de vocabular. Termenii „incapacitate de plată”, „insolvabilitate”, „supraîndatorare” și „prezumția incapacității de plată” sunt utilizați, inclusiv de profesioniști, de parcă ar desemna aceeași realitate. Nu o desemnează. Iar din această confuzie se nasc atât cereri introductive respinse, cât și apărări construite greșit. Despre toate aceste aspecte Irina Selevestru, doctor în drept, expert în insolvență, vorbește în comentariul pentru Curentul.md.

1. Prezumția incapacității de plată — o construcție procesuală, nu un diagnostic economic

Potrivit art. 2 din Legea insolvabilității nr. 149/2012, în redacția în vigoare, prezumția incapacității de plată operează atunci când debitorul are datorii față de un singur creditor care depășesc 10 salarii medii pe economie și se află în întârziere de plată de peste 60 de zile. Este util de reținut că, până la modificarea operată prin Legea nr. 313/2024, textul se limita la condiția întârzierii de 60 de zile; plafonul valoric raportat la un singur creditor a fost introdus abia prin această lege (februarie 2025).

Din această construcție rezultă un lucru pe care nu îl accentuăm suficient: legea asigură dreptul fiecărui creditor de a depune cerere introductivă atunci când se încadrează în trei ipoteze — deține acte din care izvorăște creanța, creanța are termenul expirat cu peste 60 de zile, iar valoarea ei depășește plafonul legal. Nimic mai mult. Legiuitorul nu impune creditorului să verifice soldul conturilor debitorului, cuantumul activelor, structura bilanțului sau vreun indicator financiar. Și nu întâmplător: creditorul nu are, obiectiv, cum să verifice starea de solvabilitate a debitorului său — nu are acces nici la conturile bancare, nici la evidența contabilă, nici la registrele interne ale întreprinderii. A-i pretinde o asemenea verificare drept condiție de admisibilitate ar echivala cu a-i închide accesul la procedura colectivă. Rolul creditorului se oprește la sesizare; verificarea economică revine altcuiva.

În context se impun trei precizări importante:

Prima: condițiile sunt cumulative. Nu este suficientă întârzierea, dacă valoarea nu atinge plafonul; și nu este suficientă valoarea, dacă termenul nu s-a împlinit.

A doua: legea nu distinge după natura creanței. Obligația poate fi comercială, fiscală, salarială, poate rezulta din dobânda, penalitate, amendă sau de altă natură — relevant este caracterul ei pecuniar și scadent, nu izvorul juridic. Definiția legală a incapacității de plată vizează expres și obligațiile fiscale.

A treia, cea mai importantă: prezumția este relativă. Ea nu constată insolvabilitatea, ci doar deplasează sarcina probei. Debitorul o poate răsturna prin referință, dovedind că a executat obligațiile, că există o acțiune civilă intentată anterior depunerii cererii introductive în legătură cu acea obligație, ori că obligația poate fi stinsă prin compensare cu una de valoare egală sau mai mare.

Cu alte cuvinte: prezumția este un instrument de acces la procedura colectivă, nu o concluzie despre starea reală a patrimoniului.

2. Insolvabilitatea — o stare economică, măsurabilă

Aici se produce a doua confuzie. Insolvabilitatea nu se „constată” din invocarea unei singure facturi neplătite. Ea este o stare economică a patrimoniului, care se determină prin analiza indicatorilor financiari, calculați exclusiv în raport cu datele din evidența contabilă a debitorului — situațiile financiare, balanța de verificare, registrele contabile.

Practica analizei operează, în esență, cu trei categorii de coeficienți: cei de lichiditate, cei de solvabilitate și autonomie financiară, și coeficientul de acoperire a datoriilor. Asupra ultimului merită insistat, pentru că este cel mai des invocat greșit.

Coeficientul de acoperire a datoriilor se determină raportând totalul mijloacelor financiare disponibile la totalul datoriilor debitorului. Ambii termeni ai raportului sunt agregați: la numărător intră disponibilitățile bănești din conturi și casierie, la numitor intră totalitatea datoriilor, indiferent de creditor, de natura obligației și de faptul dacă acel creditor a formulat sau nu vreo cerere. Nu se calculează raportând o datorie anume la disponibilul din cont.

De aici rezultă o observație esențială: prezumția de la art. 2 se raportează la un singur creditor și nu ia în considerare cuantumul mijloacelor financiare aflate în conturile debitorului. Legea nu prevede nicio corecție de tipul „prezumția nu operează dacă debitorul are disponibil suficient”. Pentru un motiv simplu: existența banilor în cont nu dovedește nici plata, nici intenția de plată, nici capacitatea de a onora ansamblul obligațiilor scadente.

Vin cu următorul exemplu clasic: în februarie 2009, Trump Entertainment Resorts a intrat în Chapter 11, după ce nu a efectuat o plată de dobândă de 53,1 milioane de dolari, scadentă la 1 decembrie 2008. Vorbim despre o companie care opera trei cazinouri în Atlantic City — Taj Mahal, Trump Plaza și Trump Marina — deci vorbim despre o entitate cu active considerabile și încasări zilnice în numerar. Nimeni nu ar fi putut susține că nu avea bani în conturi, ba dimpotrivă – avea peste un miliard de dolari. Și, cu toate acestea, procedura a fost deschisă.

Un debitor poate avea o creanță restantă considerabilă față de un creditor și, în același timp, un coeficient de acoperire care exclude starea de insolvabilitate; după cum poate avea toate conturile alimentate și un coeficient dezastruos. Cele două operațiuni — prezumția, individuală și formală; analiza economică, agregată — au obiecte diferite și nu se substituie una alteia. A confunda plafonul procesual cu diagnosticul economic înseamnă a înțelege greșit întreaga arhitectură a legii.

3. Art. 10 — temeiul general și temeiul special

Legea distinge două temeiuri de intentare, iar amândouă sunt sistematic confundate.

Temeiul general este incapacitatea de plată — o insuficiență de lichidități, absența fondurilor bănești pentru obligațiile ajunse la scadență. Acest temei nu presupune în mod obligatoriu ca activul patrimonial să fie inferior pasivului. Este, în terminologia comparată, un test de flux de numerar.

Verificarea lui nu este o operațiune juridică, ci una economico-contabilă, iar aici trebuie spuse trei lucruri pe care practica le ignoră constant. Primul: coeficientul de acoperire nu se raportează la datoria invocată prin cererea introductivă — creanța creditorului care a sesizat instanța nu are niciun statut privilegiat, fiind doar una dintre componentele numitorului. Al doilea: el nu se raportează nici la datoriile creditorilor care s-au alăturat cererii; suma creanțelor înaintate în procedură nu este echivalentă cu masa datoriilor debitorului — prima este ceea ce au declarat creditorii, a doua este ceea ce arată contabilitatea. Al treilea: calculul se efectuează independent, de către administratorul provizoriu, în temeiul documentelor contabile prezentate de debitor. Nu de creditor, care nu are acces la aceste documente. Nu de debitor, care este parte interesată. Și nu pe baza afirmațiilor formulate în ședință.

Temeiul special este supraîndatorarea. Ea poate fi invocată doar în privința persoanei juridice responsabile de creanțele creditorilor în limitele patrimoniului său, iar la evaluarea patrimoniului trebuie pusă la bază continuarea activității, dacă acest lucru este posibil. Este un test de bilanț: pasivul depășește activul.

Aici se află elementul confundat cu cea mai mare persistență. Replica standard a debitorului — „întreprinderea are active de milioane, are bani pe conturi, despre ce insolvabilitate vorbim?” — nu răspunde temeiului general, ci unui temei complet diferit. Existența activelor este relevantă pentru supraîndatorare; este irelevantă pentru incapacitatea de plată, care măsoară lichiditatea, nu averea. O întreprindere poate deține imobile evaluate la zeci de milioane și să fie în incapacitate de plată, pentru că acele imobile nu achită salariile de luna aceasta. Un activ imobilizat nu este un mijloc de plată.

4. Cum arată aceleași noțiuni în standardele internaționale

Ghidul legislativ UNCITRAL în materie de insolvabilitate operează tocmai cu distincția reflectată în art. 10: testul lichidității (încetarea plăților) și testul bilanțier. Ghidul recomandă testul lichidității ca standard principal de deschidere a procedurii, tocmai pentru că testul bilanțier depinde de metodele de evaluare a activelor și poate produce rezultate care nu reflectă capacitatea reală de plată. Soluția din legea moldovenească — temei general de lichiditate, temei special bilanțier, limitat ca sferă — este așadar conformă standardului internațional, nu o invenție locală.

În dreptul Uniunii Europene, Regulamentul (UE) 2015/848 lasă definiția insolvenței legislațiilor naționale, iar Directiva (UE) 2019/1023 introduce un concept anterior insolvenței — „probabilitatea insolvenței” — ca prag de acces la cadrele de restructurare preventivă. Este exact logica art. 13 din legea noastră, care permite debitorului să depună cerere introductivă atunci când există pericolul intrării în incapacitate de plată. Procesul de armonizare continuă: un nou instrument privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului insolvenței a fost votat de Parlamentul European în martie 2026, ceea ce va menține subiectul pe agenda legislativă și la noi.

5. Ce rezultă practic

Pentru creditor: „prezumția” nu îl scutește de a verifica cele trei ipoteze — actul din care izvorăște creanța, expirarea termenului de peste 60 de zile și atingerea plafonului valoric. Dar nici nu îi pretinde mai mult. La acestea se adaugă condițiile procedurale introduse recent, între care obligația de a epuiza posibilitățile de recuperare în procedură prealabilă, inclusiv prin mediere.

Pentru debitor: a te opune unei cereri introductive invocând faptul că „ai activ” sau că „ai bani mulți în conturi” nu este o apărare. Insolvabilitatea nu se combate cu afirmații, ci cu date contabile, verificate de administratorul provizoriu. Iar prezumția, fiind relativă, se răstoarnă prin trei modalități clare:

Dovada că creanța fost achitată,

Dovada că există un litigiu pendinte,

Dovada că creanța urmează a fi compensată.

Prezumția nu se răstoarnă prin înscrisuri confecționate pentru ședință și nu prin construcții emoționale.

Pentru profesionist: distincția dintre prezumție, incapacitate de plată și supraîndatorare nu este o subtilitate academică. Este chiar linia ce separă o cerere admisibilă de una respinsă și o apărare eficientă de una decorativă.

Insolvabilitatea este, în esență, o materie la intersecția dreptului cu contabilitatea. Cine o abordează doar dintr-o parte va greși — indiferent cât de convins este că o cunoaște.