Practic nu există analist politic în Republica Moldova care să nu fi încercat să explice ultimele evenimente ce au vizat problema transnistreană şi relaţiile moldo-ruse. Şi aici se are în vederea în special introducerea controlului mixt moldo-ucrainean pe segmentul de frontieră ce revine regiunii transnistrene, expulzarea a cinci diplomaţi ruşi din Moldova, declararea vicepremierului rus, Dmitri Rogozin persona non-grata în Moldova şi solicitarea către ONU de a include pe agenda apropiatei Asamblei Generale a acestei organizaţii a chestiunii privind retragerea armatei ruse din regiunea transnistreană.

Toate aceste acţiuni, după cum şi era de aşteptat, au stârnit nemulţumirea Rusiei, iar unele măsuri de răspuns au fost deja. E vorba în special despre recenta Declaraţie a Dumei de Stat, care pentru mulţi a fost un indiciu direct că Rusia este mai pornită ca oricând împotriva autorităţilor de la Chişinău şi Kiev, iar pentru alţii – că Rusia e decisă să acorde în continuare suport Transnistriei. Dar, dincolo de aceste constatări, e clar că autorităţile de la Chişinău, prin acţiunile menţionate mai sus, au mers conştient pe calea unei confruntării directe cu Moscova. Acţiunile autorităţilor de la Chişinău sunt justificate şi pot fi salutate, dintr-un anumit punct de vedere, dar e clar că, dincolo de interesele patriotice şi cele ale ţării, dincolo de nobilele intenţii ale guvernării de a impune Rusia să respecte Moldova ca stat suveran, există şi alte subtilităţi şi la ele mă voi referi mai jos.

Acţiunile guvernării de la Chişinău trebuie examinate prin două prisme: geopolitică şi politică internă. În plan geopolitic, este absolut clar că guvernarea nu ar fi pornit acest „război” cu Rusia, dacă nu avea sprijinul măcar a unei superputeri mondiale. Putem intui că această superputere este NATO sau, mai concret, motorul NATO – SUA. Interesul NATO faţă de regiunea din care face parte şi Republica Moldova a crescut vizibil, mai ales după declaraţia Ucrainei că vrea să se integreze în această organizaţie până în 2020. Astfel, putem presupune că autorităţile de la Chişinău încearcă să prindă doi iepuri dintr-odată, folosind o oportunitate geopolitică ce a apărut: 1) să facă front comun cu NATO (SUA) într-o problemă de maximă importanţă pentru această organizaţie, asigurându-şi astfel şi sprijinul NATO (SUA) în ceea ce ţine de guvernarea Republicii Moldova (sprijin extrem de important după răcirea relaţiilor cu UE); 2) să încerce să soluţioneze în sfârşit problema retragerii armatei ruse din Transnistria, înţelegând că acum interesele sale coincid cu cele ale NATO (SUA) şi că va urma şi sprijinul UE şi al OSCE (o astfel de conjunctură favorabilă retragerii trupelor ruse din Transnistria nu a mai fost în ultimii 25 de ani).

Din punct de vedere al politicii interne, guvernarea câştigă prin faptul că o bună parte din electoratul RM are o atitudine negativă faţă de Rusia şi de multe ori se aliază cu acele forţe politice ce au un pronunţat mesaj anti-Moscova. Nu este exclus că, dacă guvernarea va urma aceeaşi tactică în relaţia cu Moscova, o importantă parte a voturilor respectivilor alegători va merge spre PD în următoarele alegeri parlamentare. În plus, acest „război” cu Moscova ajută guvernarea să polarizeze în continuare societatea, poziţionându-se la un pol, iar la celălalt pol plasându-se socialiştii şi Preşedintele Igor Dodon. Chiar dacă e o divizare artificială şi chiar dacă mulţi vorbesc despre o mimare a luptei politice dintre Preşedintele Igor Dodon şi guvernare, oricum se pare că aceasta aduce beneficii ambelor tabere.

Dat fiind cele spuse, e clar că, dincolo de interesele ţării, care într-adevăr cer acţiuni hotărâte şi în ceea ce ţine de retragerea trupelor ruse din Transnistria, şi în ceea ce ţine de securitatea frontierei pe segmentul transnistrean etc., guvernarea are şi alte interese. Să vedem până când aceste interese vor coincide…

Igor Volniţchi

Notă: Republicat din data de 28.08.2017.