Ruşii au o vorbă: „Nu e bun acel soldat care nu-şi doreşte să devină general”. Nu ştiu dacă ruşii aplică acest principiu şi în practică, dar politicienii moldoveni la sigur se conduc de el. Astfel, în ultimii ani tot mai mulţi vicepreşedinţi de partid la un moment dat şi-au luat inima în dinţi şi au făcut pasul cel mare, devenind lideri. Se vede că, în perioada de aflare în planul secund, tot timpul au fost dominaţi de gândul că ei ar putea mai multe decât liderul dacă li s-ar oferi şansa. Iar dacă nu li s-a oferit şansa, atunci şi-au creat-o singuri, dar oricum au ajuns lideri. Că au înregistrat succes sau nu – aceasta e deja altă întrebare, dar important este că „şi-au împlinit pofta”.

Sindromul adjuncţilor s-a resimţit tot timpul în politica moldovenească în anii de independenţă, dar a căpătat amploare în special în ultimii ani. Începând de la Dumitru Diacov şi Nicolae Andronic, care s-au debarasat la timpul lor de postura „a doua persoană” şi au devenit lideri de partide, şi terminând cu Anatol Şalaru, cel mai nou exemplu al adjunctului care vrea să ajungă lider – în toată această perioadă am avut o mulţime de exemple a manifestării acestui sindrom. Astfel, Vlad Filat s-a săturat la un moment dat să mai fie adjunctul lui Dumitru Diacov şi a devenit lider de partid; Mihai Godea s-a săturat să mai fie adjunctul lui Vlad Filat şi a devenit lider de partid; Iurie Leancă s-a săturat să mai fie adjunctul lui Vlad Filat şi a devenit lider de partid; Vlad Plahotniuc s-a săturat să mai fie adjunctul lui Marian Lupu şi a devenit lider de partid etc. Cu excepţia lui Vlad Filat şi poate a lui Dumitru Diacov, ceilalţi adjuncţi nu prea au reuşit să se afirme pe cont propriu în politică. Rămâne să vedem ce vor reuşi Vlad Plahotniuc şi Anatol Şalaru – cei mai proaspeţi adjuncţi care au devenit lideri (Anatol Şalaru e în curs de devenire).

Cum apare şi cum se manifestă acest sindrom? Deşi fiecare politician îl are în sânge, acest sindrom nu se resimte până în momentul în care persoana vizată nu înţelege că postura de adjunct este maximum ce i se rezervă într-o echipă anume. Atunci, el începe să tragă sfori, să facă bisericuţe, să-şi exprime tot mai des nemulţumirea etc. De multe ori, sindromul adjunctului dă naştere unor procese partinice ce pot fi denumite „rebeliune internă”. De obicei, astfel de rebeliuni eşuează şi sindromul începe să se manifeste prin căutarea de către politician a unor căi alternative de manifestare, dar care numaidecât ar presupune avansarea sa în postura de lider. Oricare alt scenariu e inacceptabil. Accederea în postura de lider pentru cei afectaţi de acest sindrom e punctul culminat al carierei lor. Pentru mulţi nici nu mai contează ce se întâmplă după ce ei ajung în funcţia respectivă – important e că şi-au îndeplinit obiectivul, şi-au hrănit ambiţiile, şi-au atins scopul spre care i-a mânat sindromul de care suferă. Deşi, sunt şi excepţii şi de multe ori aceste excepţii oferă surprize de proporţii. Or, unii politicieni reuşesc să ajungă pe culmi inimaginabile anume mânaţi de frustrările interne, inclusiv de sindromul adjunctului.

Dar, ajunge cu teoria – să revenim la politicienii noştri. Cine credeţi că va fi următorul adjunct care, măcinat de sindrom, va da „marea lovitură”? Analizaţi atent conducerea partidelor din Moldova şi veţi găsi răspuns la această întrebare.

Igor Volniţchi