Relaţia dintre Uniunea Europeană şi guvernarea din Republica Moldova pentru multă lume este stranie, de neînţeles. În fiecare zi, auzim afirmaţii că „e de neînţeles de ce UE susţine o guvernare care a fost la putere şi în timpul ce se fura miliardul din sistemul bancar, dar şi în anii când ideea de integrare europeană a RM a fost compromisă în mare parte”. Şi mai de neînţeles pentru unii este relaţia de „dragoste” dintre Bruxelles şi Chişinău, dacă luăm în calcul faptul că Partidul Popular European (cea mai mare familie politică europeană, care deţine practic toate funcţiile de conducere în UE) are alţi parteneri politici în Moldova, decât cei ce sunt la putere. Iar mirarea celor ce nu înţeleg această relaţie a crescut şi mai mult atunci când în aceste zile practic s-a dat undă verde alocării de către UE a 100 mil. euro Republicii Moldova.

În realitate, lucrurile stau mult mai simplu şi nu putem vorbi despre o „relaţie de dragoste” veritabilă dintre UE şi autorităţile RM, ci mai degrabă de o relaţie bazată pe interese de moment. Guvernarea de la Chişinău e nevoită să se manifeste ca una pro-europeană în condiţiile în care este practic în război deschis cu Rusia şi nu are nici o perspectivă pe filiera euro-asiatică. De fapt, relaţia dintre cei ce deţin acum puterea în Moldova şi Rusia e una ostilă încă din 2010, atunci când a eşuat misiunea lui Narâşkin la Chişinău, care venise cu intenţia de a crea o coaliţie post-electorală de centru-stânga şi plecase de aici cu impresia că i-a convins pe democraţi să facă alianţă cu comuniştii ca în final PD să se regăsească într-o nouă coaliţie cu forţele pro-europene. De atunci, era clar că orice portiţă spre Est era închisă pentru democraţi, de aceea ei într-un fel şi au fost nevoiţi în toţi aceşti ani să pună accentul pe integrarea europeană. Acest accent a devenit şi mai pronunţat după învestirea în funcţie a actualului Guvern, deoarece, fără o susţinere din partea UE, a FMI, a altor structuri occidentale, Moldova nu ar fi putut supravieţui. Într-un fel, actuala putere a RM a devenit totalmente dependentă de factorii de decizie occidentali, ceea ce a şi determinat o atenţie şi mai mare decât anterior pentru procesul de integrare europeană.

La rândul său, UE a fost nevoită să accepte guvernarea de la Chişinău în lipsă de alternativă. Probabil, UE ar fi preferat să vadă alte forţe la conducerea RM, dar nu UE este cea care decide configuraţia politică a Parlamentului şi Guvernului. Putem presupune că Bruxelles-ul are ce reproşa celor ce reprezintă astăzi puterea în Republica Moldova, dar se abţine pentru că o relaţie de ostilitate cu guvernarea ar însemna automat şi o răcire a relaţiilor cu RM, un lux pe care UE nu şi-l poate permite, deoarece aceasta ar însemna reducerea la zero a tuturor eforturilor depuse în ultimul mai bine de un deceniu de a aduce RM mai aproape de UE.

Da, Uniunea Europeană are acum problemele sale (efectele Brexit-ului, criza migranţilor, activizarea forţelor ostile UE în ţările membre etc.) şi desigur nu se gândeşte la o nouă extindere. Da, UE e dezamăgită de eşecul suferit în Republica Moldova, eforturile sale fiind compromise în mare parte de clasa politică de la Chişinău, inclusiv de către acei ce reprezintă astăzi puterea în RM. Da, cei care decid astăzi totul în UE au alţi parteneri în RM (PLDM, PAS şi PDA) şi, probabil, ar fi preferat să discute anume cu ei, dar nu cu actuala guvernare. Dar, dincolo de dorinţe, sunt şi realităţi, iar UE nu poate acum să pună în prim plan alte interese decât cele de a menţine Republica Moldova cât mai aproape până când vor veni timpuri mai favorabile pentru avansarea în relaţia moldo-comunitară. De aceea, UE şi continuă să sprijine RM şi să menţină aparenţa unor relaţii relativ bune cu guvernarea de la Chişinău. Însă aceasta e un fel de dragoste impusă, bazată pe interese de moment şi nu cred că vre-una dintre părţi se gândeşte la modul serios la un viitor al acestei relaţii. E ceva temporar şi ambele părţi înţeleg acest lucru. Şi asta trebuie să înţelegem şi noi, cetăţenii simpli.

Igor Volniţchi