Cu riscul de a repeta ceea ce au mai spus şi alţii, voi afirma, totuşi, că Parlamentul nostru seamănă cu o casă de nebuni. Şi nu cu una oarecare, ci cu spitalul de boli mintale descris în romanul lui Ken Kesey „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

După cum în roman este un pacient (Randle Patrick McMurphy), care se ascunde după pereţii spitalului de problemele pe care le avea cu legea, aşa şi noi avem în Parlament o mulţime de inşi, care se ascund după imunitatea parlamentară, de problemele pe care le au cu legea.

După cum în roman este un pacient  („Căpetenia” Bromden) care se preface surdo-mut pentru a nu avea probleme cu sora şefă, aşa şi în Parlament avem deputaţi care se fac surzi şi muţi numai pentru a nu avea probleme cu cei cu putere de decizie.

După cum eroul principal al romanului decide, la final, să fugă din spitalul de boli mintale decât să încerce cumva să schimbe situaţia din interior, aşa şi noi avem deputaţi care, decât să-şi facă probleme, mai bine renunţă la mandat şi fug din Parlament.

După cum în roman sora şefă Ratched „își supune pacienţii la nenumărate umilinţe prin terapiile de grup pe care le organizează”, aşa şi deputaţii noştri (marea lor majoritate) sunt impuşi de un dirijor din umbră să treacă prin umilinţe şi terapii de grup, iar mulţi dintre ei au ajuns demult de râsul găinilor.

După cum în roman „majoritatea pacienţilor se tem de sora Ratched și încearcă mai mult să nu greşească în fața acesteia decât să se însănătoşească”, aşa şi în Parlament mulţi deputaţi încearcă să nu greşească în faţa dirijorului din umbră, pentru a nu avea probleme, iar teama de a nu greşi s-a transformat într-o manie a lor, care le marchează întreaga existenţă.

După cum romanul culminează cu lucruri straşnice şi tragice, totodată, (sinuciderea tânărului Billy şi lobotomia făcută forţat lui McMurphy pentru a-l reduce la tăcere o dată şi pentru totdeauna), aşa şi în Parlamentul nostru o mulţime de deputaţi s-au sinucis politic sau li s-a făcut „lobotomie”, fiind transformaţi în „legume” care nu mai pot nici gândi, nici acţiona.

Sunt şi multe alte asemănări între Parlamentul nostru şi romanul lui Ken Kesey, dar pun punct aici în speranţa că v-am intrigat să-l (re)citiţi. Sper că-l vor (re)citi şi „pacienţii” din Parlamentul Republicii Moldova. Poate măcar astfel îşi vor aminti că sunt oameni, dar nu nişte cobai pe care se fac experimente (politice).

Igor Volniţchi