Este o întrebare la care, după victoria lui Igor Dodon în alegerile prezidenţiale, încearcă să găsească răspuns tot mai mulţi cunoscători ai fenomenului politic. Şi ea nu e deloc lipsită de sens cum poate părea la prima vedere, or funcţia de Preşedinte, cu excepţia mandatului lui Nicolae Timofti, tot timpul a reprezentat în Moldova un pol de putere extrem de puternic, care a influenţat decisiv starea de lucruri în ţară.

Pe timpul lui Mircea Snegur, Preşedinţia era un pol de putere, iar cel de-al doilea era reprezentat de Parlamentul dominat de o majoritate agrariană şi care-l avea în fruntea sa pe Petru Lucinschi. Apoi, când Petru Lucinschi a devenit Preşedinte şi a constituit un pol de putere în jurul său şi al funcţiei deţinute, cel de-al doilea l-a reprezentat Parlamentul, mai bine zis majoritatea parlamentară constituită din CDM, Mişcarea pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (actualul PD) şi PFD.

Lumea politică din Moldova a devenit monopolară după 10 ani de independenţă ai ţării, odată cu accederea la putere a comuniştilor – iniţial cu majoritate constituţională (în 2001), iar ulterior cu majoritate simplă (2005). Din 2001 până în 2009 toată puterea a fost concentrată de facto în mâinile unui singur om – liderul PCRM, Vladimir Voronin.

Lucrurile au început din nou să se schimbe în perioada 2009-2010, când Moldova a fost condusă de o coaliţie de partide (PLDM, PL, PD şi AMN), iar din 2010 lumea politică din ţara noastră a devenit din nou bipolară – la un pol era Vlad Filat, iar la celălalt – Vlad Plahotniuc. Începând cu jumătatea anului 2013, balanţa începe să încline tot mai mult spre Vlad Plahotniuc, care, la finele anului 2015 – începutul anului 2016, reuşeşte din nou să transforme lumea politică din Moldova în una monopolară, chiar dacă la putere se află o coaliţie constituită din două partide (PD şi PL) şi două grupuri parlamentare.

Însă, dacă din 2009 şi până în prezent, e clar de ce Preşedinţia nu a putut juca rolul de putere, acum, când avem un Preşedinte ales direct de cetăţeni, putem presupune că un asemenea pol ar putea apărea. Igor Dodon, chiar dacă oficial nu mai este lider al PSRM, totuşi, are în spatele său cel mai puternic partid din Moldova, reprezintă peste 52% din alegătorii ce au participat la scrutinul prezidenţial, are promisiuni făcute oamenilor ce ar trebui onorate etc. Prin urmare, spre deosebire de Nicolae Timofti, nu prea-şi poate permite luxul de a sta pasiv într-o parte în anii de mandat în fruntea ţării, căci aceasta îl poate distruge în perspectivă şi pe el, şi partidul pe care l-a condus până nu demult.

Din alt punct de vedere, Igor Dodon este constrâns în acţiuni de declaraţiile făcute anterior, precum că-şi doreşte dezvoltarea ţării în condiţii de stabilitate. Iar orice încercare a sa de a se manifesta aşa cum i-o cer angajamentele faţă de cetăţenii ce l-au votat, dacă nu va conveni celor din Parlament şi de la Preşedinţie, ar putea fi catalogată ca fiind îndreptată împotriva stabilităţii. Deci, alegerea pe care trebuie să o facă noul Preşedinte al RM este una foarte şi foarte dificilă: acceptă o conlucrare cât de cât cu puterea actuală şi aceasta îl poate aduce grave prejudicii din punctul de vedere al carierei sale politice din continuare sau se manifestă ca un adevărat pol de putere (al doilea pol de putere în Moldova), asumându-şi riscul de a fi acuzat de distrugerea stabilităţii politice, dar şi multe alte riscuri specifice unor astfel de situaţii? Ce va alege Igor Dodon, cred că vom afla în cel mai scurt timp. Atunci vom şti şi dacă lumea politică din Moldova rămâne monopolară sau devine din nou bipolară.

Igor Volniţchi