[ X ]
[ X ]
Breaking news9 Iulie 2021 14:58

Două zile în care am privit viața altfel: reportaj din raioanele ce au revenit în componența Azerbaidjanului

3 iulie 2021. Împreună cu un grup de jurnaliști din diferite țări părăsim orașul Baku și pornim spre Fuzuli, unul dintre cele șapte raioane care în 2020, după o amplă operațiune a armatei azere, au revenit în componența Azerbaidjanului după o pauză de 28 de ani. Suntem nerăbdători, căci nu oricui îi este dat să intre într-o regiune unde cu doar câteva luni în urmă aveau loc evenimente reflectate pe larg în presa din întreaga lume. Pe drum, vrei nu vrei te întrebi: Oare ce ne așteaptă? Cum ne vor întâmpina locurile unde mai nimeni nu a avut acces în ultimii 28 de ani? Vom vedea și oameni sau numai localități pustii? etc. O mulțime de întrebări la care suntem nerăbdători să aflăm răspunsuri.

Discutând între noi, nici nu prindem de veste cum părăsim autostrada modernă pe care ne deplasam cu mare viteză din Baku spre Fuzuli. Gropile imense în care automobilele noastre nimereau periodic și praful ce reducea vizibilitatea la mai puțin de un metru ne-au dat de veste că am părăsit civilizația și am intrat pe terenurile unde nu atât de demult timp în urmă s-au dat lupte între militarii azeri și armeni.

În fața noastră, dintr-un nor gros de praf, își fac apariția doi militari, unul dintre care e îmbrăcat în costum de genist. Nu am pregătire militară, dar îmi dau seama că sunt doi ofițeri de rang înalt. Înalți, lați în spete, cu o privire semeață, arși de soarele dogorâtor, care se pare c-a pus stăpânire pe aceste ținuturi de ceva vreme, militarii ne salută, iar în vocea lor se simte multă căldură. Ne așteptau și ne spun acest lucru din start. E și firesc că știau de vizita noastră, căci altfel nu am fi avut acces în aceste locuri unde totul amintește de războiul încheiat recent. Ne invită să-i urmăm, dar ne cer să respectăm cu strictețe indicațiile lor, avertizându-ne că suntem într-o zonă în care au loc lucrări de deminare. Și ca un argument suplimentar, vedem în depărtare trei geniști, echipați din cap până-n picioare, revenind din misiune. La întrebarea noastră ce se întâmplă, ofițerii ne explică faptul că geniștii tocmai au terminat lucrul de pregătire pentru detonarea unei mine găsită în apropiere și că în curând va urma explozia. O ocazie rară pentru noi, jurnaliștii, să vedem cum e lichidată o mină plasată cu doar câteva luni în urmă. Dar deoarece până la detonare mai e ceva timp, ni se povestește cum au loc lucrările de deminare. Ofițerii ne spun deschis că au de efectuat un volum de lucru enorm și că deocamdată dispun doar de harta minelor plasate într-un singur raion dintre cele șapte. Dar nu par descurajați, ci mai degrabă mândri de ceea ce fac. Ne povestesc cu înflăcărare că sunt gata să muncească zi și noapte numai pentru ca teritoriile eliberate să devină din nou locuite de compatrioții lor, care să trăiască nu doar în siguranță, ci și cu maxime comodități. Pentru aceasta, geniștii lucrează în special la deminarea unui teritoriu pe unde va trece o nouă linie de cale ferată, o linie de importanță vitală pentru ca aceste teritorii să revină la viață.

Asistăm la momentul detonării minei și suntem bucuroși că aceasta a explodat sub privirile unor spectatori ca noi, dar nu luând viața unui om sau a mai multor oameni nevinovați. Mai stăm puțin de vorbă cu gazdele noastre, după care ne luăm rămas bun, căci în acea zi multe încă aveam de făcut, inclusiv să traversăm o bună parte din zona unde acum un an s-au dat lupte grele.

Ne îndreptăm spre centrala electrică din Fuzuli, un obiectiv de importanță strategică construit în doar câteva luni. Acestei centrale îi revine un rol crucial în renașterea regiunii, or ea alimentează deja cu electricitate aeroportul din Fuzuli, dar și uzina de beton din apropiere. Această uzină furnizează betonul atât de necesar pentru reconstrucția obiectelor de infrastructură, iar aeroportul, odată ce va începe să funcționeze la capacitate maximă, va determina decisiv dezvoltarea regiunii, revenirea ei la o viață normală după o pauză de 28 de ani.

Cu cât ne apropiem de centrală, cu atât mai multe localități întâlnim. Dar localități e prea mult spus – mai corect ar fi să spunem ceea ce a rămas din ele. Privim cu mare atenție în jur, dar nu găsim măcar o casă întreagă – toate au fost dărâmate. Căutăm urme de obuze, proiectile, dar nu le găsim. Casele se pare că au fost distruse nu pe timp de război. Încercăm să dezlegăm misterul și un polițist, aflat la datorie în zonă, ne explică faptul că toate casele au fost distruse intenționat de militarii armeni ca nimeni să nu poată locui în această zonă. Interlocutorul nostru ne povestește că unica clădire care a rămas întreagă în regiune e un fel de cazarmă unde erau dislocați militarii armeni. Chiar dacă vorbeşte despre probleme serioase, polițistul pare plin de optimism. La despărțire ne invită să venim din nou în vizită peste un an sau doi și ne asigură: „Veți vedea că vom readuce aceste teritorii la viață. Important e că le-am recuperat, iar mai departe vom munci cât va trebui, căci nimic nu poate fi mai frumos decât să faci tot ce-ți stă în puteri pentru țara ta. Iar data viitoare când veți veni, vă voi întâmpina nu doar eu, ci toți oamenii care se vor întoarce numaidecât să trăiască aici”.

Ne continuăm calea spre Șușa, această adevărată perlă a Caucazului, recucerirea căreia de către armata azeră a fost și punctul culminat al războiului din 2020. Timp de câteva ore ne deplasăm pe un drum în construcție, privind cu tristețe pe geam la localitățile distruse din temelie. Oricât de mult nu m-am străduit, nu am văzut nicio casă întreagă și nici un om sau animal printre ruine. Unicii oameni întâlniți pe acest drum lung au fost muncitorii, care lucrează la construcția drumului spre Șușa. Trebuie să recunosc că lucrările de construcție sunt de-a dreptul impresionante – la fiecare câțiva kilometri este câte unul sau câteva utilaje și echipe de muncitori. Lucrul se face ca la carte – e clar chiar și pentru niște neinițiați în ale construcțiilor ca și noi. Scurgeri subterane, canale, câteva straturi puse la temelia drumului etc. – nu încape nicio îndoială că în scurt timp aici va fi un drum modern cu toată infrastructura adiacentă.

Urmărind lucrările de construcție, nu trecem cu vederea nici peisajele din jur. De altfel, nici nu ar fi posibil acest lucru, căci aceste peisaje parcă sunt rupte din povești. Vrei nu vrei, te prinzi la gândul că nu e posibil ca în aceste locuri frumoase să nu trăiască oameni. Astfel de locuri unice trebuie numaidecât să fie populate și sunt siguri că în scurt timp oamenii vor reveni și vor trăi aici din nou.

Ajungem la Șușa. În mare parte, orașul e pustiu, lucru care e de înțeles, căci în prezent au loc ample lucrări de reconstrucție. Autoritățile pregătesc terenul pentru momentul când oamenii vor avea din nou acces în oraș. Se reconstruiește tot – începând de la moschei și muzee și terminând cu blocuri locative. Mirarea noastră nu are margini când vedem și o biserică creștină, aflată în reconstrucție. La întrebările noastre ce e cu această grijă pe care un popor musulman o poartă unui edificiu creștin, ni se răspunde: „Această biserică face parte din patrimoniul cultural al orașului, iar Șușa e capitala noastră culturală. Vom reconstrui totul și lasă să vină creștinii să se roage în biserica lor – e normal să fie așa”.

Un tur prin Șușa îți taie respirația – chiar și aflat în reconstrucție, acest oraș e de o frumusețe rară, iar peisajele din jur sunt amețitoare. Cineva dintre colegi spunea că poți veni aici ca un om simplu, dar numaidecât vei pleca poet. Și nu pot să nu fiu de acord – am cutreierat globul pământesc în lung și-n lat, dar am întâlnit puține locuri cu o energetică atât de puternică precum în Șușa. Spun acest lucru oamenilor care ne însoțesc, iar ei zâmbesc enigmatic. Văzând mirarea mea, unul dintre ei îmi explică: nu te grăbi să vorbești despre energetica acestui oraș până când nu vei vizita renumitul platou de la marginea lui. Și, într-adevăr, în scurt timp ajungem pe platoul respectiv, de unde se deschide ochilor o priveliște de nedescris. Munți înalţi acoperiţi de vegetaţie, văi adânci cu iarbă mustoasă, în depărtare se vede capitala Karabahului de Munte, iar soarele ce apune parcă nu se îndură să părăsească aceste locuri de basm.

Un localnic (unul dintre puținii care sunt acum în oraș), care cunoaște la perfecție istoria localității și care până atunci ne-a povestit multe lucruri interesante, ne arată muntele escaladat cu câteva luni în urmă de soldații azeri, operațiune în urma căreia Șușa a revenit în componența Azerbaidjanului. Tot el ne arată și ne povesteşte despre primul festival ce a avut loc deja pe magnificul platou și ne spune că de acum încolo multe festivaluri vor mai avea loc aici. „Șușa revine la viață. E mândria noastră și vom fi bucuroși oricând să vă primim aici”, ne spune el.

Rămânem pe noapte în unicul hotel ce activează în localitate, iar dimineața ne continuăm calea.

4 iulie 2021. De data aceasta, ținta noastră e raionul Zanghilan. Pe drum e același tablou dezolant – case distruse și nicăieri nicio ființă vie, cu excepția militarilor și a polițiștilor dislocați în zonă. Ajungem în localitatea Agalî și rămânem plăcut surprinși de amploarea lucrărilor pe un imens șantier ce ne apare în cale. Acolo se construiește un sat nou (căci din cel vechi nu a mai rămas nimic). Și nu e un sat simplu, ci în baza așa-numitului concept „sat deștept”. Mai multe case sunt deja ridicate, cu folosirea celor mai noi și ecologice tehnologii. Ni se comunică faptul că deja se știe cine va veni să trăiască în sat, cine va conduce localitatea, cine va fi medic, cine se va ocupa cu agricultura performantă, grație râului ce curge în apropiere etc. Cu alte cuvinte, Agalî va deveni un simbol al renașterii întregii zone, iar judecând după tempoul în care se desfășoară lucrările, acest lucru se va întâmpla în scurt timp.

E amiază. Ni-e foame, dar înțelegem că suntem în mijlocul unei zone practic nelocuite, așa că nu avem mari pretenții. Și când ne pregăteam deja să îndurăm unele lipsuri, mângâindu-ne cu gândul că ceea ce vedem nu oricui îi este dat să vadă, suntem invitați la o cazarmă din apropiere, unde soldații azeri și-au împărțit cu noi mâncarea. Nu e ceva deosebit – ni se servesc niște cartofi cu carne de oaie, lavaș, câteva fructe și câte un suc dintr-o ceașcă soldățească de metal. Dar recunoștința noastră nu are margini – dacă acești ostași nu și-ar fi împărțit tainul cu noi, am fi rămas flămânzi.

Întrebăm cum putem ajunge la așa-numitul coridor Zangezur, unde se planifică construcția unui nod de cale ferată de o importanță strategică. Unul dintre ofițeri, înțelegând probabil că avem de traversat o zonă pustie, unde nu vom întâlni pe nimeni de care să întrebăm drumul, se oferă să ne însoțească. Ajunși la fața locului, ne convingem de importanța acestui nod de cale ferată și chiar pentru niște diletanți în această problemă ca noi, e clar că acest obiectiv va juca un rol crucial în renașterea unei regiuni moarte la propriu timp de 28 de ani.

Întreaga zi cutreierăm zona, documentându-ne pe viu despre situația reală și proiectele aflate în curs de derulare. Iar acordul final al zilei a fost vizita întreprinsă la frontiera dintre Azerbaidjan și Iran, pe un segment care timp de 28 de ani nu a fost controlat de autoritățile de la Baku. Militarii azeri ne întâmpină cu amabilitate, ne permit să facem poze, chiar dacă ne așteptam la unele interdicții, și ne povestesc mândri, arătând spre drapelul Azerbaidjanului, arborat pe un pod ce desparte cele două țări: „Acum și la această frontieră e liniște și pace – așa cum trebuie să fie și așa cum va fi de acum încolo întotdeauna”.

Spre seară, pornim spre Baku. Drumul e greu – câteva ore prin gropile de pe drumurile din zona unde nimeni nu a locuit în ultimii 28 de ani, după care alte câteva ore pe drumul direct spre capitala Azerbaidjanului. Suntem obosiți, abia de putem vorbi, dar plini de impresii. Nu știu ce gânduri au avut ceilalți jurnaliști pe lungul drum spre Baku, dar eu am înțeles că aceste două zile mi-au fost suficiente pentru a privi viața altfel. Și încă ceva – am promis să revin numaidecât în această regiune, căci la cât de multă dragoste și dăruire de sine am văzut din partea azerilor pentru acest pământ, sunt sigur că-l vor transforma în unul dintre cele mai frumoase locuri de pe glob.

 

Igor Volnițchi

Sondaj

  • Ce așteptați cel mai mult în 2021?

    View Results

    Loading ... Loading ...