Un prieten de-al meu, care anterior a lansat câteva afaceri de succes şi intenţiona să deschidă în curând o fermă de păsări exotice, unde vizitatorii ar fi putut nu doar să admire păsările, dar şi să participe la diverse activităţi interesante, m-a şocat cu anunţul său – „Vând ceea ce am şi plec din Moldova pentru totdeauna!”. Ştiam că mai avea uneori probleme cu numeroasele organe de control (cine nu le are în Moldova?!), dar, totuşi, nu o ducea rău şi singur mi-a spus acest lucru de nenumărate ori. De aceea, m-am interesat de ce vrea să plece şi el mi-a răspuns sincer: „M-am săturat de mizeria pe care o văd în fiecare zi şi nici în siguranţă nu mă simt. Mă tem pentru afacerile mele, pentru familia mea şi chiar pentru viaţa mea”.   

L-am rugat să deschidă parantezele, iar cele spuse de el m-au pus serios pe gânduri: „E suficient să ridici puţin capul, că imediat o păţeşti. Dacă business-ul îţi merge bine, trebuie să te împarţi. Dacă nu te împarţi, nu ai nici o şansă să-ţi păstrezi afacerile. Dacă îţi merge şi mai bine, atunci, în genere, aşteaptă-te la ce e mai rău – cea mai bună variantă în acest caz e să ţi se propună să vinzi afacerea sau să cedezi cuiva o parte din ea, iar cea mai rea e să nimereşti după gratii sub careva pretexte. Iar în timp ce tu stai după gratii, oricum ţi se ia tot sau îţi rămâne doar denumirea afacerii. Acum, parcă nu o duc rău, pentru că mă împart cu unul, cu altul. Dar, când mă uit cum o păţesc unii oameni de afaceri din sectorul bancar, al asigurărilor, al agenţiilor de turism etc., îmi piere orice poftă de a face business. Mai bine vând totul, dau banii la copii, care trăiesc peste hotare, şi mă duc şi eu la ei. Voi găsi ceva de lucru. Cu siguranţă, nu voi muri de foame peste hotare”.

Încercând să-l fac să-şi schimbe decizia (pentru că, dacă vor pleca şi acei ce fac afaceri, cine va mai rămânea să susţină economia?), i-am spus: „Bine, nici nouă, jurnaliştilor, nu ne este mai uşor, dar eu nu plec din ţară”. El a râs şi mi-a răspuns: „Situaţia voastră e diferită de a noastră. Şi îţi voi spune cu această ocazie o întâmplare. Cică odată într-o provincie chineză s-a decis să fie exterminate vrăbiile, pentru că mâncau cantităţi enorme de orez de pe lanuri. Au ieşit o mulţime de oameni în câmp cu diferite obiecte, producând un zgomot infernal. Cine lovea în căldări, cine în alte obiecte, dar toate vrăbiile s-au ridicat în aer speriate şi au zburat cât au avut puteri, fiindu-le frică să coboare pe pământ. Astfel, toate vrăbiile au murit. Nu au apucat bine chinezii să se bucure, că toată roada lor a fost mâncată de viermi. Şi atunci ei şi-au dat seama că de fapt vrăbiile, mâncând viermii, îi ajutau să salveze o parte din roadă. De cum au înţeles acest lucru, au început să importe vrăbii şi să populeze cu ele locurile în care acestea au trăit cândva. Asta e povestea, iar voi, jurnaliştii, sunteţi ca vrăbiile. Da, e rău cu voi, dar fără voi ar fi şi mai rău, căci pe politicieni i-ar mânca viermii.

Cine sunt viermii, cred că nu trebuie să-ţi spun”.

Cele spuse de el m-au lăsat fără replică. Nu ştiu dacă şi-a schimbat sau nu decizia de a pleca, dar, după acea discuţie, tot mai des mă gândesc: „Oare să fi avut dreptate? Oare noi suntem vrăbii şi ceea ce ne oferă o libertate şi o comoditate oarecare este doar frica politicienilor că, fără noi, i-ar mânca viermii?

Dumitru Spătaru

Notă: Republicat din data de 21 aprilie 2017.