Astăzi, se împlinesc 99 de ani din ziua în care Sfatul Ţării a votat pentru unirea Basarabiei cu România. Este o zi importantă din istoria spaţiului dintre Prut şi Nistru, şi nu doar pentru acei ce pledează pentru (re)unirea RM cu România, ci pentru toţi, or datele istorice şi consecinţele lor ulterioare nu pot fi neglijate.

Nu cred că voi greşi dacă voi spune că astăzi curentul unionist din RM este mai amplu ca oricând în anii de independenţă ai RM, iar un rol important în acest sens l-a jucat şi falimentul politic al forţelor ce au promovat integrarea europeană de la 2009 încoace. Văzând că aceste forţe s-au compromis şi înţelegând că integrarea europeană a Republicii Moldova devine tot mai mult un mit irealizabil (inclusiv ca urmare a problemelor cu care se confruntă UE) din ce în ce mai mulţi cetăţeni pledează pentru calea cea mai uşoară de a ajunge în marea familie europeană – prin (re)unirea cu România. Un rol important l-au jucat şi transformările calitative din ţara vecină, care au vizat dezvoltarea economică, creşterea nivelului de trai, lupta cu corupţia etc., pe fonul degradării continue a situaţiei interne din RM la toate capitolele. În rezultat, curentul unionist, care era estimat tradiţional la 10-12% din alegători, în ultimii doi ani practic s-a dublat, iar potrivit unor estimări neoficiale – chiar s-a triplat, existând premise reale pentru creşterea lui în continuare.

Culmea ironiei este că, acest electorat, care e o forţă reală ce poate influenţa decisiv politica moldovenească, acum nu e organizat, nu e bine structurat şi nu e ancorat de nici o forţă politică sau civică. Iar aceasta înseamnă că el e mai puţin eficient chiar şi decât atunci când constituia 10-12%. Partidele care au reprezentat acest electorat s-au compromis de-a lungul anilor, iar noile partide, care au pretins să preia acest electorat, au eşuat în intenţia lor. Cel mai grav pentru unionişti este că, la moment, nu există nici un indiciu care ar arăta că situaţia s-ar putea schimba, iar, fiind în continuare în derivă, acest electorat aşa şi va rămânea ineficient.

Problema e accentuată şi de faptul că unioniştii sunt axaţi pe ideea unui posibil referendum în 2018, în cadrul căruia s-ar pune problema (re)unirii RM cu România. Anul viitor este unul simbolic pentru unionişti, care vor marca atunci 100 de ani de la decizia Sfatului Ţării din 1918. Dacă nu vor reuşi să se consolideze, să-şi unifice eforturile, să identifice acea forţă (politică sau civică) de care să fie ancorat curentul unionist, adepţii unirii cu România vor suferi un eşec usturător în intenţia lor de a organiza referendumul menţionat mai sus şi vor compromite ideea unirii pentru mulţi ani înainte.

Situaţia unioniştilor este cu atât mai grea cu cât, în ultima perioadă, asistăm la o revanşă, la o creştere a popularităţii forţelor pro-ruse, pro-euro-asiatice. Cu cât aceste forţe devin mai consolidate şi mai puternice, cu atât unioniştii devin mai dispersaţi şi mai slabi. Însă, se pare că ei nu înţeleg acest lucru sau se fac a nu-l înţelege. Cel puţin, asta reiese din acţiunile, iar uneori şi din inacţiunile lor. Şi dacă situaţia va rămânea neschimbată, obiectivul major al unioniştilor nu va avea nici o şansă de reuşită.

Cu titlu de concluzie, se poate de menţionat că, paradoxal, dar, cu cât creşe curentul unionist, cu atât şansele ca acesta să genereze eficienţă sunt mai mici. Astfel, s-ar putea ca, către anul istoric 2018, unioniştii să vină într-un număr impresionant de mare, dar total nepregătiţi pentru a acţiona în vederea atingerii obiectivului pe care-l au. Asta, desigur, dacă nu vor face la timp concluziile de rigoare şi nu vor acţiona în consecinţă…

Dumitru Spătaru