De-a lungul anilor, activând ca jurnalist şi analist politic, am scris mii de ştiri despre problema transnistreană, zeci sau poate sute de analize politice şi am semnat o mulţime de studii la această temă. Dar astăzi, când se împlinesc 25 de ani de la declanşarea războiului de pe Nistru, am decis să scriu un alt fel de text, un text de care nu am mai scris până acum şi care să conţină amintirile mele din acel an cumplit şi cum m-a marcat războiul de pe Nistru pentru toată viaţa.

Când a izbucnit războiul de pe Nistru, sora mea era studentă în ultimul an la Colegiul de medicină din Tiraspol. Era căsătorită de câteva luni (cu un proaspăt absolvent al şcolii de miliţie, care fusese deja angajat ca miliţian la Tiraspol) şi urma să nască în câteva zile. Fratele meu era student la Colegiul agricol din Ţaul şi era tocmai la vârsta când urma să fie înrolat în armată. Noi, restul familiei, locuiam la Soroca. S-ar părea că eram destul de departe de linia frontului, dar războiul de pe Nistru ne-a găsit şi acolo şi ne-a aruncat în vâltoarea unor evenimente, pe care nu cred că le voi uita vreodată.

Când a izbucnit războiul, soţul surorii mele, deşi a fost lăsat să-şi facă serviciul ca miliţian pe străzile din Tiraspol, a fost avertizat să fie gata în orice moment să meargă pe linia frontului. În acelaşi timp, fratelui meu i-a venit chemarea de la comisariatul militar, urmând să fie înrolat şi trimis pe front. Spaima care a cuprins familia noastră era greu de descris – ne gândeam cu groază că fratele meu şi cumnatul meu vor fi puşi să tragă unul în altul şi ne gândeam deja pe care-l vom îngropa primul. Fratele se rupea pe front să-şi apere ţara, chiar dacă avea un defect fizic şi noi nu înţelegeam cum de cei de la comisariat l-au chemat în armată. Cumnatul nu avea unde se rupe, căci el înţelegea că, miliţian fiind, depindea de un ordin, pe care-l aştepta în fiecare clipă. Sora mea, care trebuia să nască din zi în zi, fiind nu departe de linia frontului, era într-o situaţie şi mai grea, deoarece înţelegea că copilul ei riscă să rămână fără tată, iar ea – fără soţ şi fără frate.

În acele clipe grele, doar mama nu şi-a pierdut cumpătul. A mers numai ea ştie unde şi într-o zi, cu toate protestele fratelui meu, a venit cu un document în care scria că cei de la comisariat totuşi au descoperit defectul fizic al fratelui meu, dar oricum îl obligau să susţină cumva armata. Era pentru prima dată când se introdusese aşa noţiune ca „serviciu miliar alternativ”, ceea ce însemna că fratele meu urma să fie angajat la o slujbă oarecare, iar cea mai mare parte din bani să-i dea statului. Acea slujbă s-a dovedit a fi de poştaş, în satul meu natal. De cum şi-a scos copilul de pe front, mama a decis că nu trebuie să-i întrerupă nici studiile. Aşa că el a plecat la Ţaul, iar eu, adolescent de 14 ani, am rămas să duc ziarele prin sat în locul lui, iar banii ce mi se cuveneau statul mi-i lua pentru necesităţile frontului. Duceam nu numai ziare, ci şi pensia la bătrâni (că aşa se făcea atunci) şi aceasta era un mare chin pentru mine. Începuse era cupoanelor (acea eră intermediară dintre rubla sovietică şi leul moldovenesc), şi deseori umblam printre case, inclusiv noaptea (că se înnopta devreme), cu o geantă plină cu bani. Şi acum mă mir că nu m-a jefuit nimeni atunci.

La scurt timp, pe data de 13 martie 1992, a născut sora mea. După cum mi-a spus ulterior, practic nu a simţit cum a născut, pentru că mai tare se temea de exploziile care le auzea dincolo de geam decât de durerile pe care le simţea. Mama a străbătut linia frontului cu un autobuz de rută şi a adus pruncul nou născut la Soroca, fiind de nenumărate ori oprită pe drum de diferiţi militari şi verificată cu automatul îndreptat spre ea şi spre prunc. Sora şi fratele şi-au continuat studiile, iar eu cu mama am rămas să ducem ziare şi pensia la bătrâni şi să creştem un copil nou-născut. Era greu, dar eram aproape fericiţi, căci copilul nou-născut şi fratele erau în siguranţă, iar cumnatul (din câte-mi amintesc), chiar dacă a trăit cu frica în sân, aşa şi nu a ajuns pe linia frontului. Şi poate că am fi fost pe deplin fericiţi, cu toate greutăţile prin care treceam, dacă nu auzeam periodic ştiri despre morţii, răniţii şi refugiaţii de pe linia frontului. Deplângeam victimele unui război nedrept, pentru că-i înţelegeam mai bine ca alţii pe cei care-şi pierdeau rudele şi apropiaţii, şi ne rugam ca grozăvia ce se abătuse asupra ţării noastre să se termine cât mai repede, să fie din nou pace…

…Au trecut 25 de ani. Mama demult nu mai e printre noi. Între timp, a decedat şi fratele (la doar 40 de ani). Sora şi cumnatul locuiesc la Moscova, fiind cetăţeni ruşi. Copilul născut printre obuze va face în câteva zile 25 de ani şi el fiind la Moscova. Oamenii cu care am trecut prin acel groaznic an 1992 sunt departe sau, în genere, nu mai sunt. Nici nu mai ai măcar cu cine să depeni amintirile comune despre un război, care ne-a marcat pentru totdeauna. Dar amintirile nu mor şi vine o zi când se cer a fi spuse. Iar azi se pare că e anume o astfel de zi…

Igor Volniţchi