Partidul Comuniştilor din Republica Moldova are o istorie bogată – de peste 25 de ani şi în această perioadă, în mare parte, a dat tonul a dat tonul vieţii politice din Moldova, inclusiv fiind la guvernare din 2001 până în 2009. Însă, după alegerile de duminică, pentru prima dată a rămas în afara Parlamentului. Cu această ocazie, vă propunem să vă reamintiţi de istoria acestei formaţiuni.

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a fost înregistrat la data de 8 aprilie 1994. Organul colectiv de conducere al formaţiunii era la acea etapă Consiliul Republican, ea avînd 329 de membri. Liderul formaţiunii – Vladimir Voronin.

PCRM s-a declarat succesor al Partidului Comunist, care a activat în perioada sovietică şi care a fost scos în afara legii în primii ani de independenţă ai republicii.

Partidul Comuniştilor nu a putut participa la alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, deoarece a fost înregistrat oficial ceva mai tîrziu. Aceasta însă nu a împiedicat formaţiunea să susţină deschis şi activ blocul electoral „Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo”, care s-a clasat pe locul doi în acel scrutin şi a rămas, deşi în opoziţie, destul de apropiat de guvernarea de atunci (cea agrariană).

Pentru prima dată după repunerea în lege, comuniştii îşi încearcă forţele în alegerile locale din 1995. Atunci formaţiunea obţine: la alegerile consiliilor raionale şi a Consiliului municipal Chişinău – 184 627 voturi (15,74%) sau 206 mandate (16,32%); la alegerile consiliilor locale – 119 380 voturi (10,73%) sau 848 mandate (8%); la alegerile primarilor – 82 072 voturi (7,65%) sau 43 mandate (5,35%).

În cadrul alegerilor prezidenţiale din 1996, deşi se clasează doar pe locul trei (după Mircea Snegur şi Petru Lucinschi) cu 159 393 voturi (10,23%), Vladimir Voronin se dovedeşte a fi acea figură politică care înclină balanţa în mod decisiv în turul doi, ajutîndu-l pe Petru Lucinschi să devină preşedinte al ţării.

PCRM continuă să crească în opţiunile electoratului în anii următori şi în alegerile parlamentare din 1998 ajunge pe primul loc cu 487 002 voturi (30,01%), ceea ce-i permite să obţină 40 de mandate de deputat din 101. Restul partidelor din Parlament constituie însă o coaliţie postelectorală şi trimit comuniştii în opoziţie.

În alegerile locale din 1999 PCRM merge în bloc cu agrarienii şi socialiştii şi obţine: la alegerile consiliilor judeţene şi a Consiliului municipal Chişinău – 405 063 voturi (33,26%) sau 118 mandate (37,82%); la alegerile consiliilor locale – 355 562 voturi (32,17%) sau 2 235 mandate (36,61%); la alegerile primarilor – 251 647 (22,78%) sau 124 mandate (19,71%). Devine clar că, cu un astfel de ritm de creştere, comuniştii în scurt timp vor domina întreaga viaţă politică a ţării.

La 5 iulie 2000, comuniştii votează, împreună cu alte partide din Parlament, modificările la Constituţie, care prevăd introducerea formei parlamentare de guvernămînt. Ca o derivată din aceste modificări, la finele anului, în premieră absolută pentru Moldova, în Parlament se organizează alegeri ale preşedintelui ţării. Liderul comuniştilor, Vladimir Voronin, candidează în aceste alegeri, avîndu-l în calitate de oponent pe preşedintele de atunci al Curţii Constituţionale, Pavel Barbalat.

Prima încercare de alegere a preşedintelui ţării are loc pe data de 1 decembrie. La votare au participat 100 de deputaţi din 101. Liderul comuniştilor a acumulat 48 de voturi (avînd doar 40 de deputaţi în fracţiune), iar Pavel Barbalat – 37 voturi. 15 voturi au fost declarate nule.

La 4 decembrie 2000, din nou au fost organizate alegeri prezidenţiale, la care au participat 98 de deputaţi din 101. Vladimir Voronin a acumulat 50 de voturi, Pavel Barbalat – 35, iar 13 voturi au fost declarate nule.

O nouă încercare de alegere a şefului statului s-a organizat pe data de 21 decembrie 2000, dar scrutinul nu a fost deliberativ, deoarece la şedinţă s-au prezentat doar 48 de deputaţi, minimul necesar fiind de 61.

În rezultat, preşedintele republicii, Petru Lucinschi a dizolvat, pe 31 decembrie 2000, Parlamentul şi a numit data alegerilor parlamentare anticipate pentru 25 februarie 2001.

Acele alegeri aveau să fie un triumf total pentru comunişti. Criza de imagine în care se afla tabăra democrată după o guvernare nereuşită, după un eşec total la capitolul coalizarea forţelor democratice, de rînd cu amplificarea în societate a nostalgiilor după trecutul comunist, aduc PCRM 794 808 voturi (50,07%) sau 71 mandate de deputat din 101. Comuniştii devin primul (şi unicul) partid din istoria Republicii Moldova care obţine majoritatea constituţională, puterea absolută.

Insistenţa comuniştilor de a introduce limba rusă ca obiect de studiu în şcoli din clasa a doua, precum şi de a introduce obiectul „Istoria Moldovei”, avea să conducă la apariţia unei crize politice de proporţii la începutul anului 2002. Partidul Popular Creştin Democrat declanşează ample acţiuni de protest, care durează cîteva luni şi care pot fi depăşite doar cu ajutorul Consiliului Europei.

Astfel, după primul an de guvernare, comuniştii ajung în situaţia în care trebuie să cedeze pe mai multe planuri: limba rusă aşa şi nu ajunge obiect de studiu în şcoli din clasa a doua; „Istoria Moldovei” nu devine obiect de studiu în şcoli; chiar dacă revin la raioane şi adoptă o nouă lege cu privire la administraţia publică locală, Curtea Constituţională zădărniceşte intenţia comuniştilor de a desfăşura alegeri locale anticipate etc.

Indiferent de aceste cedări, dar şi de guvernarea în condiţii de austeritate, în alegerile locale din 2003 comuniştii continuă să se bucure de sprijinul masiv al populaţiei. Astfel, în acel scrutin, PCRM acumulează: la alegerile consiliilor municipale şi raionale – 595 289 voturi (48,1%) sau 515 mandate (54,62%); la alegerile consiliilor orăşeneşti şi săteşti – 473 411 voturi (44,9%) sau 5 416 mandate (49,96%); la alegerile primarilor – 368 mandate (40,98%). În general, rezultatele comuniştilor, după mai bine de doi ani de guvernare, au fost excelente. Unicul eşec poate fi considerată înfrîngerea suferită de Vasile Zgardan, candidatul comuniştilor la funcţia de primar al capitalei, în faţa lui Serafim Urechean.

Dar, către finele anului 2003, ratingul comuniştilor începe să cadă. În special,  formaţiunea pierde o parte din susţinerea alegătorilor pro-ruşi. Aceasta pentru că, în noiembrie 2003, Vladimir Voronin refuză în ultimul moment semnarea Memorandumului Kozak, care prevedea reglementarea problemei transnistrene pe calea federalizării republicii. După aceasta intervine o răceală evidentă în relaţiile moldo-ruse, care capătă proporţii şi ca urmare a faptului că, la finele lui 2003 – începutul lui 2004, guvernarea schimbă radical cursul politicii externe, declarînd integrarea europeană drept prioritate naţională.

Astfel, către alegerile parlamentare din 2005, comuniştii vin deja cu o nouă faţă – de promotori ai integrării europene şi, pe fonul unor relaţii ostile cu Rusia, beneficiază de suportul Occidentului, inclusiv a unor lideri regionali pro-occidentali, destul de populari la acel moment, cum ar fi: preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, preşedintele Ucrainei, Victor Iuşcenko, preşedintele României, Traian Băsescu. Primul şi ultimul chiar au întreprins în acea perioadă vizite la Chişinău, care au „plusat” la imaginea de europeni a comuniştilor. Mai mulţi analişti politici menţionau atunci că PCRM a întors spatele Rusiei şi a pornit pe calea integrării europene, dorind să se menţină cu orice preţ la putere şi pentru a evita o „revoluţie colorată” la Chişinău de genul celor care aveau loc în regiune în perioada respectivă.

Oricare au fost motivele comuniştilor, „rebranding-ul” nu i-a costat mult: PCRM a rămas cel mai influent partid din Moldova, acumulînd 716 336 voturi (45,98%) şi a obţinut 56 de mandate de deputat din 101. Astfel, comuniştii au rămas la guvernare, iar în procesul de realegere a lui Vladimir Voronin (care necesita 61 de voturi) au fost susţinuţi de Partidul Popular Creştin Democrat, Partidul Social-Liberal şi Partidul Democrat.

Comuniştii şi-au început cel de-al doilea mandat de guvernare cu continuarea politicii de integrare europeană. Însă, în paralel, relaţiile cu Rusia au degradat şi mai mult. În 2006, Rusia a interzis importul de vinuri, carne, produse fitosanitare din Moldova, ceea ce a afectat la modul serios economia ţării, dependentă la capitolul exporturi de pieţele de desfacere din Est. Pe de altă parte, această situaţie a determinat Uniunea Europeană să acorde Moldovei sistem de preferinţe comerciale autonome, ceea ce a condus ulterior la redirecţionarea exporturilor.

La finele lui 2006 – începutul lui 2007, guvernarea comunistă întreprinde mai multe tentative de a reface bunele relaţii cu Rusia. Într-un final, acest lucru îi reuşeşte într-o măsură mai mare sau mai mică, deşi răceala dintre părţi se resimte încă mult timp după aceasta.

Prima lovitură serioasă din timpul guvernării lor comuniştii o primesc în alegerile locale din 2007. Chiar dacă rămîn cel mai popular partid din Moldova şi acumulează la alegerile consiliilor raionale şi municipale – 394 023 voturi (34,18%) sau 465 mandate (41,44%); la alegerile 331 265 voturi (32,71%) sau 4 040 mandate (39,7%); la alegerile primarilor – 334 mandate (37,35%), comuniştii pierd puterea în două treimi din raioanele ţării, inclusiv în Consiliul municipal Chişinău. Aceasta pentru că partidele de orientare democrată au constituit coaliţii de guvernămînt în raioanele respective.

În alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, comuniştii se clasează pe primul loc cu 760 551 voturi (49,48%) şi obţin 60 de mandate de deputat din 101. Acest rezultat surprinzător de bun (deoarece PCRM în ultimii ani era într-o evidentă scădere de popularitate) determină opoziţia şi unele grupuri sociale să declare că alegerile au fost fraudate. În acest sens la Curtea Constituţională sînt depuse mai multe dovezi, dar, în final, instanţa validează rezultatele scrutinului.

În context, trebuie de menţionat că, a doua zi după alegeri, tinerii organizează în Chişinău ample acţiuni de protest anticomuniste. La data de 7 aprilie ele degenerează în acţiuni de vandalism, care se soldează cu incendierea Parlamentului şi Preşedinţiei. Comuniştii acuză opoziţia, România şi unele elemente criminale că ar fi stat în spatele acestor acţiuni. La rîndul său, opoziţia acuză comuniştii de faptul că au fraudat alegerile, au incendiat Parlamentul şi Preşedinţia pentru a compromite opoziţia, iar pentru a băga frica în oameni şi a-i determina să nu mai organizeze proteste anticomuniste, a torturat sute de tineri în comisariatele de poliţie.

În condiţiile de divizare dură a societăţii şi a clasei politice în două tabere, comuniştii nu reuşesc să obţină de la oponenţi „votul de aur”, care nu le ajungea pentru alegerea noului preşedinte al ţării. În această funcţie urma să acceadă premierul comunist de la acea vreme Zinaida Grecianîi. Astfel, se ajunge la alegeri parlamentare anticipate, care sînt fixate pentru data de 29 iulie. Însă, chiar în ajunul campaniei electorale, PCRM primeşte o lovitură dură – ex-speakerul Marian Lupu părăseşte partidul, iar ulterior devine lider al Partidului Democrat din Moldova. Unii analişti menţionau atunci că Marian Lupu a părăsit PCRM, fiind supărat pe faptul că nu el a fost candidatul partidului la funcţia de preşedinte al republicii.

Întreaga campanie electorală pentru alegerile parlamentare din 29 iulie 2009 comuniştii şi-au axat-o pe evenimentele din 7 aprilie, încercînd să demonstreze că doar ei sînt patrioţi, doar ei pot asigura stabilitatea şi dezvoltarea ţării. Însă, fie că mesajul lor nu a fost unul credibil, fie lovitura pe care le-a aplicat-o Marian Lupu a fost una prea dură, dar la 29 iulie 2009 comuniştii au acumulat 706 732 voturi (44,69%) şi au obţinut doar 48 de mandate.

Restul partidelor parlamentare au profitat de acest eşec al PCRM şi au creat Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), trimiţîndu-i pe comunişti în opoziţie, după mai bine de opt ani de guvernare în Republica Moldova.

Trecuţi în opoziţie, comuniştii refuză să susţină candidatura AIE (Marian Lupu) la funcţia de preşedinte, astfel apare necesitatea unor noi alegeri anticipate. Acestea au loc la data de 28 noiembrie 2010, însă, în decursul unui an petrecut în opoziţie, comuniştii pierd cinci deputaţi şi unii membri de rînd ai partidului, care migrează către alte formaţiuni. Tot în această perioadă (la 5 septembrie 2010), la iniţiativa noii guvernări, are loc un referendum constituţional, care prevedea revenirea la modalitatea de alegere a preşedintelui ţării de către întreg poporul. Comuniştii se opun acestui referendum şi cheamă alegătorii să-l boicoteze. În rezultat, la referendum participă mai puţin de o treime din numărul total de alegători şi rezultatele sale sînt invalidate. Dar, această „victorie” nu le asigură comuniştilor şi un rezultat pe măsură în alegerile anticipate – ei obţin doar 42 de mandate din 101 şi din nou rămîn în opoziţie, PLDM, PD şi PL constituind Alianţa pentru Integrare Europeană – 2.

În alegerile locale generale din iunie 2011, comuniştii se plasează pe primul loc după numărul de consilieri săteşti, comunali şi orăşeneşti, dar şi după numărul de consilieri raionali (3440 şi, respectiv, 434). După numărul de primari, PCRM ocupă locul doi – 203. Însă, în rezultatul acţiunilor postelectorale, PCRM preia conducerea a doar 10 din cele 32 de raioane ale ţării şi în două consilii municipale – Chişinău şi Bălţi.

În perioada 2011-2014 PCRM suferă mai multe pierderi importante. Astfel, la finele anului 2011, trei deputaţi din fracţiunea parlamentară a PCRM (Igor Dodon, Zinaida Greceanîi şi Veronica Abramciuc) părăsesc rîndurile acesteia şi constituie grupul parlamentar al socialiştilor. Igor Dodon preia conducerea Partidului Socialiştilor din Republica Moldova, care, în scurt timp, devine principalul oponent al PCRM pe stînga eşichierului politic. În vara anului 2012, alţi trei deputaţi (Vadim Mişin, Oleg Babenco şi Tatiana Botnariuc) părăsesc rîndurile PCRM şi formează Partidul „Renaşterea”, care, de asemenea, devine un concurent al comuniştilor pe stînga eşichierului politic. Urmează plecările din PCRM ale deputaţilor Sergiu Sîrbu şi Ion Ceban. Primul aderă la Partidul Democrat, iar cel de-al doilea – la Partidul Socialiştilor. Însă, cea mai grea perioadă din acest punct de vedere PCRM o traversează către mijlocul anului 2014, cînd în partid apare un conflict deschis între mai mulţi fruntaşi ai formaţiunii. În rezultat, deputaţii Grigore Petrenco, Iurie Muntean şi Mark Tkaciuk sînt excluşi din organele executive ale partidului, iar ultimul, cunoscut şi ca ideologul PCRM, refuză la mandatul de deputat, rămînînd, totodată, membru al formaţiunii.
Indiferent de aceste cazuri, sondajele de opinie, efectuate în ajunul startului oficial al campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014, arătau că PCRM rămînea pe primul loc în preferinţele alegătorilor din Republica Moldova. Însă campania electorală anemică, desfăşurată de comunişti, lipsa unui mesaj electoral clar, precum şi creşterea ponderii altor partide de stînga, determină un rezultat-dezastru pentru comunişti. Din cel mai influent partid din Moldova, PCRM ajunge pe locul trei (după socialişti şi liberal-democraţi) cu doar 17,48% (279 366 voturi, 21 mandate de deputat din 101). Astfel, PCRM pierde şi postura de cel mai reprezentativ partid de stînga din Moldova, intrînd într-o fază de declin evident.

Declinul e aprofundat un an mai târziu, când PSRM e părăsit de 14 deputaţi, care ulterior aderă la PDM. În 2016, 2017 şi 2018 partidul pierde treptat din poziţiile sale politice, iar apogeul declinului devine scrutinul parlamentar din data de 24 februarie 2019, în urma căruia formaţiunea pierde statutul de partid parlamentar.

Cristina Pendea