ADIO, PRIETENE, COLEG, MAESTRE GHEORGHE URSCHI! La plecarea ta, parcă s-a schimbat respirația noastră, a lumii. Nu doar scena a rămas pustie, nu doar cuvântul a devenit mai sărac, ci însăși acea bucurie rară, curată, pe care o aduceai fără efort, ca pe un dar firesc, s-a retras într-un colț de muțenie…

Ce triști sunt îngerii în clipa aceasta – dacă îngerii pot fi triști. Îi și vedem, parcă, ezitând să-ți deschidă poarta, neștiind dacă să râdă sau să plângă, pentru că tu ai știut toată viața să le îmbini pe amândouă. Umorul și satira, acele două aripi ale spiritului tău, stau acum plecate, ca niște măști uitate pe o scenă după ultimul spectacol. Stau înlăcrimate…

Tu pleci în timp de Înviere. Și parcă nimic nu e întâmplător în această coincidență a vremurilor lumii și veșniciei cerești. Pentru că viața ta a fost, în felul ei, o permanentă înviere a bucuriei din durere, a luminii din absurd, a speranței din neputință. Ai știut să ridici oamenii din oboseala lor zilnică nu prin discursuri, ci printr-un gest, printr-o privire,și potrivire; printr-o tăcere comică mai grăitoare decât o mie de cuvinte politicești.

În teatrul vieții noastre spirituale, tu nu ai fost doar actor, ci și oglindă, care nu deforma, dar nici nu cruța. În ea ne-am văzut uneori hazlii, alteori vulnerabili, dar umani. Și, culmea, în acea oglindire nu ne-am supărat pe tine, pentru că râsul pe care ni-l ofereai nu era vindicativ, ci vindecător.

Cine va mai ști acum să spună atât de mult cu atât de puțin? Cine va mai putea lăsa o sală întreagă suspendată între hohot și lacrimă, între ironie și duioșie? În tine, comicul nu a fost niciodată superficial, ci a fost un mod de înțelepciune, poate cea mai greu de purtat dintre toate.

Și totuși, în această despărțire, nu simțim doar pierdere. Simțim și o continuare aproape tainică. Pentru că marile hohote de râset nu dispar odată cu cel care le-a făcut posibile; ele rămân în aerul limbii noastre, în memorie, în felul în care oamenii învață să se privească unii pe alții.

De aceea, poate, plecarea ta nu este o închidere, ci o mutare a scenei într-un alt registru. Unul în care aplauzele nu se mai aud, dar se simt.

Adio, Gheorghe!

Și dacă există undeva un loc în care umorul continuă să respire, atunci acolo deja tu ești pe scenă, făcând din tăcere un nou spectacol, din lumină un nou zâmbet, din veșnicie o glumă blândă spusă serios.

Noi rămânem aici, mai săraci în bucurii, dar mult mai bogați în amintirea ta.

Adio, Gheorghe Urschi!

Leo Butnaru, poet, prozator, istoric literar