Acum cîteva zile, am fost vizitat la redacţie de un fost coleg, care a lucrat şi în presă, dar care, de ceva timp, a luat calea străinătăţii. Munceşte omul pe unde-i cade cîte ceva de lucru, iar cu banii cîştigaţi îşi întreţine familia.

L-am întrebat cînd are de gînd să se întoarcă acasă definitiv, la care el mi-a spus că nu planifică să facă asta, ci, din contra, ar vrea să-şi ia la el şi familia. Iar atunci cînd l-am întrebat de ce vrea să facă asta, el a aruncat o privire pe geam şi, parcă neauzind întrebarea mea, m-a întrebat cum îl cheamă pe dulăul pe care l-a văzut în curte. Şi aici fac o mică paranteză pentru a vă „introduce în temă” referitor la acest dulău.

Îl cheamă Tobic (e un cîine obişnuit, nu de rasă) şi păzeşte curtea comună pe care redacţia noastră o împarte cu trei familii. Nu ştiu de unde a apărut Tobic în curtea noastră, cine l-a adus şi cu ce scop. Cînd am trecut în actualul sediu al redacţiei noastre, Tobic era deja „la datorie”. Se hrăneşte şi bea ceea ce-i oferă cei curtea cărora o păzeşte, iar cu timpul s-a învăţat să-i recunoască pe toţi locatarii ce au treabă cu curtea noastră şi latră doar la străini. Dar, să revin la fostul meu coleg, care mă întrebase cum îl cheamă pe cîinele din curtea noastră.

Aflînd răspuns la întrebarea sa, el mi-a spus: „Plec şi îmi voi lua şi familia pentru că în ţara asta numai Tobic al vostru poate avea perspectivă”. Nu am înţeles răspunsul lui şi el, văzîndu-mă derutat, s-a oferit să-mi povestească un banc, pe care l-a auzit (spusele lui) de la un politician autohton şi care (iarăşi, conform spuselor lui) m-ar ajuta să înţeleg ce a avut în vedere. Iar bancul este următorul. Cică, pe 1 ianuarie 2007, în ziua în care România a aderat la UE, peste Prut ploua. Pe malul deja european al Prutului, într-o cuşcă amenajată după standarde europene, cu multă mîncare bogată în tot felul de vitamine, stătea un dulău frumos, care păzea noua frontieră a UE. Iar pe malul nostru, în ploaie, stătea o javră ca vai de capul ei, flămândă, udă, piele şi os, dar care chipurile păzea şi ea o frontieră de stat. Dulăului de  pe malul românesc i s-a făcut milă de javra noastră şi i-a strigat peste Prut: „Treci rîul înot şi te voi adăposti în cuşca mea spaţioasă, îţi voi da să mănînci din bucatele mele cu multe vitamine, căci, la urma urmei, fraţi sîntem”. La care javra noastră i-a răspuns: „Nu vreau. Poate că acolo îmi vei oferi un loc călduţ şi multă mîncare, dar aici eu am perspective”. Văzînd mirarea dulăului de pe malul românesc, javra noastră s-a grăbit să-i explice: „Ieri seara, l-am auzit pe stăpînul meu spunîndu-i soţiei sale că în acest an recolta e foarte proastă, că şi-a pierdut locul de muncă, că statul i-a mărit impozitele, corupţia şi birocraţia au crescut pînă la cote ameţitoare etc. Iar la urmă i-a zis: Dragă soţie, din cîte văd, degrabă, ca să nu murim de foame, îi vom suge laba cîinelui nostru. Şi eu m-am gîndit, frate român, că nu în fiecare zi ţi se oferă perspectiva ca stăpînii să-ţi sugă laba. De aceea, rămîn aici”.

Zîmbind de pe urma propriului banc, fostul meu coleg mi-a spus, cu o notă de tristeţe în voce: „Situaţia nu s-a îmbunătăţit deloc de atunci. Ba chiar s-a înrăutăţit. Nu ştiu cum voi rezistaţi aici, dar eu nu văd nici o perspectivă. Dacă o să te gîndeşti bine, vei face şi tu la fel. Căci, în ţara asta numai Tobic şi alt de el mai au perspective”.

Igor Volniţchi